Totul a început cu un A4 lipit pe geamul opac al unei dughene roşii. Mă plimbam prin Santa Maria, cel mai vechi cartier din Cadiz. La umbra zidurilor înalte de două, trei etaje dogoarea de afară părea mai suportabilă. Am auzit zgomotul valurilor care se spărgeau de mal şi-am cotit dreapta încercând să găsesc oceanul. Pe drum, mi-a atras atenţia foaia de hârtie cu un text scurt. Scria în spaniolă ceva de un concurs de dans, a şasea rundă de calificări, numele celor trei concurenţi plus un număr de telefon, apelabil între 8 şi 10 seara pentru rezervări. Concurs de dans? Baila por alegrias? Hai să mergem! I-am făcut poză şi o zi mai târziu, Bogdan, foarte sigur pe el, într-o engleză impecabilă vorbea cu domnul de la celălalt capăt al firului: “Hi, I want to make a reservation for two, for this Friday.”. După care pauză “Mmmm, dos personas. Adriana. Si. Friday, esta Friday. Si. Gracias.”

Conversaţia lor a fost eficientă pe jumătate. Când am ajuns vineri, la Pena La Perla de Cadiz,  am găsit masa cu hârtiuţa pe care scria Adriana, însă dos-ul lui Bogdan a fost auzit quatro de către interlocutorul lui. Şi ca să înţelegeţi şi mai bine cât de obişnuiţi erau cu străinii, la nici două minute din momentul în care m-am aşezat la masă, m-am trezit cu unul dintre organizatori lângă mine. Îmi zice în spaniolă că mesele sunt rezervate, de-aia au hârtii pe ele. Pot să stau în spate unde mai sunt câteva locuri libere. I-am răspuns în engleză că ştiu. Eu, Adriana. A plecat nu foarte convins. Se aştepta, probabil, că din minut în minut să apară adevărata Adriana, mai brunetă şi mai rotunjoară, să ocupe masa rezervată.

Cât Bogdan s-a dus la bufet, după de-ale gurii, m-am lămurit şi ce fel de dans urma să vedem. Pe pereţii de cărămidă, puţin mai sus de nivelul meselor, erau prinse rame cu portrete sau imagini de ansamblu cu dansatori de flamenco. Şi muzica de fundal, din sală, aparţinea aceluiaşi gen.

La nici jumătate de ora după ce am ajuns, tălpile prezentatorului s-au înfipt, apăsat, în podeaua de lemn a scenei. Şi-a început discursul, la limita dintre vorbit normal şi ţipat, în încercarea de a acoperi zumzetul mulţimii. Discuţiile au continuat şi după ce şi-a terminat introducerea, şi după ce au intrat pe scenă doi vocalişti şi un chitarist. Odată cu primele acorduri de chitară, sala a amuţit.

Vocaliştii bat ritmul mai întâi cu palmele, după care şi cu călcâiele în podea. Intră pe scenă Saray, îmbrăcată într-o rochie roşie, cu trenă lungă, cu volănaşe. E brunetă, are părul lucios, strâns într-un coc la ceafă şi o floare roşie deasupra lui. Îşi flutură şalul bej, cu franjuri lungi, îl lasă să o învăluie după care îl alungă. Se joacă şi cu trena, pe care-o aruncă-n aer cu piciorul, o prinde-n mână şi cu ea la nivelul soldurilor face-o piruetă. Ritmul devine din ce în ce mai alert. Saray renunţă la paşii ampli. Bate ritmul din picioare. Mai tare, şi mai tare. Vezi prin haine cum îi vibrează fesele, şoldurile, carnea de pe mâini, obrajii, chiar şi floarea roşie din păr. Atmosfera e atât de intensă încât uiţi să respiri. Cu două acorduri blânde de chitară momentul a luat sfârşit şi ea se transformă într-o clipă din dansatoarea vibrantă într-o femeie graţioasă care iese natural de pe scenă, de parcă nimic nu s-a întâmplat. Publicul e în picioare. Aplaudă frenetic.

Urmează a doua concurentă, venită tocmai din America Latină, parcă puţin mai crispată în mişcări. Chiar şi aşa, nu-mi pot lua ochii de la ea, de la expresiile feţei şi de la gesturile gitane.

Când pe scenă intră trupa lui Juan José Villar Gómez, atmosfera se precipită. Dinspre uşă vine un grup de vreo 15 – 20 de persoane. Rămân ciorchine, la marginea scenei, aşteptând dansatorul cu plete uşor ondulate şi faţă de puşti. Juan Jose e de-al locului, din Cadiz, iar lumea pare să se mândrească cu el.

După o scurtă pauză, artiştii apar din nou pe scenă, în alte ţinute, cu alte dansuri pregătite.



Mă aşteptam ca la sfârşit prezentatorul să anunţe cine trece mai departe. Când colo, lumea a ieşit din sala, comentând împătimit evoluţia fiecărui dansator. Ulterior am aflat că abia după ce se termină toate rundele de calificare (vreo opt – nouă, fiecare a câte trei dansatori) se anunţă numele celor trei finalişti.

După ce mi-am exersat talentele în folosirea lui Google translate română – spaniolă, am descoperit şi numele finaliştilor. Saray şi Juan Jose erau doi dintre ei. Şi-atunci mă întreb: cât noroc să ai să ajungi la o seară de flamenco autentică şi, după ce că e autentică, să mai ai parte şi de recitalul a doi dintre cei mai buni dansatori de flamenco din acel an?

You May Also Like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *